Alienarea individului în povestirile lui Murakami sau căutarea sinelui pierdut

În acest articol voi dezbate alienarea individului, o problemă abordată de către unul dintre cei mai apreciați autori literari japonezi contemporani, Haruki Murakami. Pentru această analiză literară am ales două povestiri („Somnul” și „Treburi de familie”) din cadrul volumului de povestiri „Elefantul a dispărut” apărut pentru prima oară în limba română în anul 2005, tradus din limba japoneză de către Iuliana Oprina. Unul dintre aspectele care lipsesc personajelor din operele sale literare este sensul identității de grup, explicat dintr-o perspectivă sociologică de către cercetătoarea Chie Nakane, ale cărei descoperiri sunt recomandate în cadrul oricăror studii universitare despre societatea est-asiatică.

Alienarea este o problemă importantă a societății japoneze. Ea se regăsește în multe creații literare contemporane, care au avut succes atât la publicul autohton, cât și pe piața internațională. Reflectă literatura japoneză actuală alienarea individului de rând într-un mod care să încurajeze schimbări de comportament la nivel individual și de grup? Această imagine a japonezului alienat a devenit un laitmotiv care marchează opera a numeroși autori contemporani unde, indiferent de cadrul realist sau fantastic, personajele nu reușesc să își depășească condiția.

Haruki Murakami este un exemplu de autor contemporan care surprinde o fragmentare a nucleului familial și o căutare, adesea zadarnică, a identității de sine. Scrierile sale sunt, pentru cititorii occidentali, un exemplu al alienării individului în societatea japoneză, și relevă amploarea fenomenului – astfel de personaje se regăsesc în opera lui Murakami de peste patruzeci de ani. „Singuraticii” lui Murakami se remarcă prin prisma acțiunilor și modului lor de gândire, ce deviază de la valorile și rolurile tradiționale, iar, în acest mod, îi îndepărtează de ceilalți. De exemplu, povestirile din prima culegere de povestiri scrise de Murakami (1949-), „Elefantul a dispărut”, apărută în 1993 în limba engleză, descriu starea de alienare a unor personaje anonime din clasa de mijloc a societății japoneze.

În operele literare ale lui Haruki Murakami nu există niciun conflict între Japonia și Occident. Dacă după debarcarea în golful Tokyo din anul 1853 a comodorului Matthew Perry japonezii erau fascinați de progresele științifice și tehnologice ale culturii vestice, prezența lor a adus curând și reacții adverse. Astfel, ei au ajuns la a striga cu voce tare sloganul format din componenta din patru caractere yojijukugo (四字熟語): Sonno joi! (尊皇攘夷 – „Venerați-l pe împărat, expediați-i pe barbari!”).[1] Deși, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, atitudinile sociale față de valorile occidentale se relaxează, personajele lui Murakami par să își ducă existența într-o lume în care nu există niciun conflict ideologic între cele două culturi. În timp ce personajele din ficțiunea japoneză a secolului XX făceau alegeri tipice japoneze, Murakami simte că asemenea alegere este imposibilă în istoria recentă. Personajele sale sunt atât de împotmolite în formele culturale occidentale, în special cele americane, încât ele le acceptă ca pe o cultură nativă.

[1] Loughman, Celeste. “No Place I Was Meant to Be: Contemporary Japan in the Short Fiction of Haruki Murakami”. World Literature Today, Vol. 71, No. 1 (Winter, 1997), pp. 87

Caracterul profund japonez al personajelor nu este copleșit de cadrul lor plin de aluzii și comportamente vestice.[1]

Citind „Anna Karenina”, naratoarea povestirii „Somnul” remarcă: „Precum o cutie chinezească, lumea romanului conținea lumi mai mici, iar înăuntrul acelor lumi mai mici se aflau încă niște lumi mai mici. Acestea formau împreună un singur univers, iar universul aștepta acolo în carte să fie descoperit de către cititor.” („Elefantul a dispărut”, 102). Referința aceasta nu dorește comparația lui Murakami cu Tolstoi, însă cutia chinezească reprezintă o imagine potrivită pentru proiectarea structurii operelor literare ale lui Murakami. În scrierile sale, alienatul social este un personaj-tip într-o galerie de personaje, fiecare simpatic sau grotesc în felul său, dar mereu o transpunere a unor comportamente și atitudini existente în societatea japoneză.

De exemplu, naratoarea povestirii „Somnul” aduce în discuție sentimentul de goliciune a vieții contemporane, căutarea sinelui pierdut, precum și ecoul său întâlnit în șintoism și budism. Ea este o soție casnică convențională, fără motive perceptibile de plângere. Ea trăiește o viață confortabilă din clasa de mijloc împreună cu soțul său de meserie dentist și fiul lor. Soțul nu bea, nu socializează după orele de program și este fidel, amabil și atent. Soția totuși nu îl place cu adevărat, și este mai degrabă resemnată la acest stil de viață. Declanșarea unei insomnii semnifică o întrerupere binevenită a programului său regulat: ea nu simte epuizarea fizică și își execută îndatoririle maritale cu o eficiență detașată în timpul zilei; noaptea mintea ei „plutește în propriul ei spațiu”, vie și liberă. Personaj Murakami tipic, ea se întreabă: „Unde a dispărut vechea eu, aceea care obișnuia să citească o carte ca și cum eram posedată de ea?” Așadar, într-o încercare de a-și recupera sinele pierdut, pe durata nopții ea bea coniac, mănâncă ciocolată și citește cu ardoare romanul „Anna Karenina”, așa cum făcea pe când era adolescentă.[2]

Insomnia sa începe atunci când se trezește dintr-un vis urât. Simțind o stare similară unei transe sau unui vis, vede un om bătrân și sfrijit la capătul patului, care varsă apă fără încetare peste picioarele ei dintr-un ulcior fără fund. Ea nu înțelege semnificația ritualului, dar poate fi văzut drept un rit de purificare ce poate fi conectat cu șintoismul, pentru care purificarea este o caracteristică principală. Naratoarea ajunge la concluzia că oamenii trăiesc în „celulele de închisoare ale propriilor tendințe”, ale ei fiind „acele sarcini pe care le execut zi de zi într-o mașinărie fără simțăminte”. Aceste sarcini efectuate cu aceleași mișcări fizice sunt precum o acumulare de pământ asupra sinelui ei fundamental: moartea devine pentru ea un rit drastic, dar necesar, de purificare. Se duce cu mașina pe faleză într-una dintre nopțile insomniace. Este avertizată de către un polițist că un bărbat a fost ucis recent prin acele locuri, iar partenera sa violată. Ea ignoră avertismentul și, ca și cum ar sfida moartea, se îmbracă precum un bărbat și se întoarce pe faleză, unde mașina ei este atacată.

[1] Idem 1

[2] Loughman, Celeste. “No Place I Was Meant to Be: Contemporary Japan in the Short Fiction of Haruki Murakami”. World Literature Today, Vol. 71, No. 1 (Winter, 1997), pp. 93

Scindarea minte-corp a naratoarei reprezintă un semn profund de alienare, atât față de societate, cât și față de sine. Ea refuză să doarmă deoarece e plină de resentimente fiindcă mintea ei trebuie să se odihnească pentru a-i repara corpul, care de asemenea îi este consumat de către „tendințele” sale: „Carnea mea poate că îmi este consumată, însă mintea îmi aparține.” Cu toate că ea nu înțelege pe deplin natura problemei sale, naratoarea povestirii „Somnul” recunoaște, prin referirea la celulele de închisoare, legarea sa de sine ca de un obiect. Atitudinea și comportamentul său exprimă dorința sa de a „învinge separarea dintre interior și exterior, și eliminarea ego-ului de către sine însuși – precum și de lumea sa – pentru a ști și a fi ce și cine este ea.” (DeMartino, 154)[1]

Femeia este detașată de lumea exterioară, „furnicarul Tokyo”, în care locuitorii trec în grabă unul pe lângă altul, folosesc formulele onorifice de politețe și duc conversații superficiale, dar nu încearcă să se cunoască reciproc. Oamenii din operele lui Murakami conduc mașina către cartierele Shinjuku, Aoyama și Roppongi. Aceștia iau metroul din Tokyo și fac escală la linia lui Yamanote. Mediul înconjurător este stabil, chiar bine fixat de autor, în contrast cu rețeaua difuză și nesigură a interacțiunilor sociale.

Un alt aspect care lipsește cu desăvârșire este sensul identității de grup, o piatră de temelie în structura socială din Japonia. Chie Nakane afirmă în volumul „Societatea japoneză” (1970): „În identificarea unui grup, un cadru precum o companie sau o asociație este de o importanță covârșitoare, iar atributele unui individ se află pe plan secundar.” Cercetătoarea remarcă gradul extrem de ridicat de atașament emoțional pentru compania care constituie locul de muncă al japonezului. Aceasta ajunge până la limitarea vieții sociale a angajatului, care o dedică numai colegilor săi de serviciu.[2] Astfel de salarymen lucrează în birouri de avocatură, la departamentul de control al calității pentru magazine sau în PR pentru fabrici de manufacturare a produselor electrocasnice. Plictisiți și nesatisfăcuți, unii își dau demisia, iar alții evadează în vis și fantezie. Cu toții sunt detașați din punct de vedere emoțional și psihologic de colectivul lor de muncă, iar adesea și în viața de familie.

În ceea ce privește familia în societatea japoneză, Nakane susține faptul că „Ruda cuiva semnifică începutul unei relații înstrăinate.”. Astfel, relația dintre narator și sora lui în povestirea „Treburi de familie” reprezintă una dintre cele mai apropiate relații între frați descrise de Murakami. Cei doi locuiesc împreună în Tokyo, și își trăiesc viețile în mod degajat, nestructurat și lipsit de angajamente. În momentul în care tânăra se logodește cu un specialist în calculatoare, relația frate-soră devine încărcată de tensiune. Logodnicul este un tânăr conformist, cufundat în slujba sa, are o relație apropiată cu familia și urmează modalitatea de curtare tradițională a surorii fără nume (o premoniție parcă asupra unui viitor ca al protagonistei din povestirea „Somnul”). El este opusul personajului-tip alienat în unele moduri, deși la rândul său ajunge să mărturisească sentimentele sale de inadecvare. Naratorul ia în derâdere convenționalitatea și formalitatea lui, însă sora sa alege totuși să se căsătorească cu el.

[1] Loughman, Celeste. “No Place I Was Meant to Be: Contemporary Japan in the Short Fiction of Haruki Murakami”. World Literature Today, Vol. 71, No. 1 (Winter, 1997), pp. 93

[2] Loughman, Celeste. “No Place I Was Meant to Be: Contemporary Japan in the Short Fiction of Haruki Murakami”. World Literature Today, Vol. 71, No. 1 (Winter, 1997), pp. 87

Ea recunoaște, în mod vag, că modul de trăire a vieții ei și a fratelui ei nu este „cum ar trebui să se simtă viața adevărată”, fiind atrasă de ordinea și stabilitatea pe care le reprezintă logodnicul ei.[1] Ea realizează că stilul haotic de viață o alienează de societate și are dubii în privința viitorului fratelui său, care nu realizează că hedonismul său îl desparte de societatea convențională și de șansa de a-și găsi o parteneră de viață.

Personajele lui Murakami sunt niște figuri emblematice universale: singuratice, fragmentate, incapabile să comunice, acestea trăiesc o existență mecanică și lipsită de scop și de sens, devenind strict funcția lor de bază în societate. Ele constată vag faptul că lipsește ceva din viața lor. Unele tratează superficial trăirile lor interioare și, deși par să aibă momente în care conștientizează acest fapt, nu dau semne de schimbare, precum e cazul fratelui mai mare din „Treburi de familie”. Altele au o nevoie profundă pentru un scop și pentru îndeplinire a sinelui, cum este cazul naratoarei din „Somnul”. Tonul lui Murakami în creionarea personajelor sale este cumva comic, uneori înțelegător și alteori critic față de sentimentul lor de deconectare. Atunci când a fost întrebat de ce acțiunea din operele sale literare nu are loc în America spre exemplu, Murakami a răspuns: „Ceea ce am vrut a fost, mai întâi, să înfățișez societatea japoneză prin aspecte de-ale sale care puteau avea loc la fel de bine în New York sau în San Francisco. Acest lucru se poate numi o natură japoneză care rămâne numai după ce ai aruncat, una după alta, toate acele părți care sunt considerate a fi prea japoneze.”

Interacțiunile sociale din cadrul operei lui Murakami reflectă o societate materialistă, încă profund conformistă, marcată de aspecte ale mentalității șintoiste sau budiste. Personajele sale, tinere sau de vârstă mijlocie, întruchipează alienarea individului de colectivitate, într-un mod echilibrat: ea poate să aducă atât o mai bună cunoaștere de sine, chiar serenitate; sau poate să fie o stare chinuitoare, datorată unui individualism occidental dus la extrem, care să ducă la o existență lipsită de sens și o falsitate în relațiile cu ceilalți. Deși pentru Murakami starea de singurătate este în mod fundamental conectată cu spiritul japonez, ea diferă de alienare, un fenomen influențat de cultura vestică. Scriitorul nu elogiază conformismul societății tradiționale, dar în același timp nu eliberează alienatul de necesitatea de a își analiza condiția. Deși fenomenul alienării în Japonia este unul complex, ce nu a fost încă complet elucidat, literatura contemporană ne oferă o radiografie a unor trăiri interioare ce adesea rămân nespuse.

Haruki Murakami este apreciat în societatea românească datorită sentimentelor de alienare și de deconectare de societate, descrise în operele sale literare. Personajele sale se simt private de un sens mai profund al vieții lor, existența lor devenind mecanică deoarece aceasta se rezumă strict la funcția lor ocupațională în societate. Ca într-un rit de purificare existent în credința șintoistă, personajele lui Murakami fac alegeri care le destramă senzația de înstrăinare a relației cu ele însele, lucru care duce ori la moartea lor nescrisă, dar dedusă din acțiuni (în cazul protagonistei din povestirea „Somnul”), ori le integrează într-o societate convențională care uniformizează și omogenizează oamenii (precum sora dintre cei doi frați din povestirea „Treburi de familie”). Alienarea, în mod paradoxal, apropie oamenii prin conexiunea cu ei înșisi.

[1] Loughman, Celeste. “No Place I Was Meant to Be: Contemporary Japan in the Short Fiction of Haruki Murakami”. World Literature Today, Vol. 71, No. 1 (Winter, 1997), pp. 88

By Cezara Miclea